JustPaste.it - Share Text & Images the Easy Way

La începuturile erei noastre, în Imperiul Roman influențat de creștinism, au fost create instituții menite să sprijine categoriile vulnerabile: orfanii, fetele tinere fără familie și văduvele. Aceste adăposturi beneficiau de sprijin financiar și spiritual din partea Bisericii (Mănoiu, Epureanu, 1996). În perioada Evului Mediu timpuriu, ajutorul acordat de biserică celor nevoiași se baza pe o viziune "pozitivă" despre sărăcie: născutul în sărăcie era văzut ca o oportunitate pentru mântuirea sufletului, iar sărăcia oferea celor bogați posibilitatea de a-și manifesta milostenia (Neamțu, Bocancea, 1999). Până în a doua jumătate a secolului XIX, Biserica a rămas un sprijin fundamental pentru persoanele sărace, bolnave, copii și vârstnici fără familie. Din perspectivă istorică, asistența socială organizată și reglementată prin legislație de stat a apărut pentru prima dată în Anglia, în timpul domniei reginei Elisabeta I, prin Legea săracilor (43 Elisabeth Poor Law) din 1601. Această lege a introdus câteva principii esențiale pentru organizarea asistenței sociale (Boom, 1990, p. 74-75): - S-a implementat un sistem de ajutor public finanțat prin taxe colectate de stat. - Orașele și comunitățile erau obligate să susțină financiar și să gestioneze la nivel local ajutorul acordat cetățenilor lor. - Sprijinul era adaptat în funcție de situația persoanelor: ajutor direct pentru cei considerați vrednici și incapabili de muncă din cauze obiective (vârstă înaintată, handicap) și pentru copii, în timp ce persoanele apte de muncă dar leneșe erau constrânse să activeze. - Responsabilitatea sprijinirii materiale a revenit în primul rând rudelor apropiate. - Copiii proveniți din familii sărace erau orientați către meșteșugari pentru a primi formare profesională și îngrijire. În acea perioadă, sărăcia începea să fie percepută ca o amenințare socială serioasă. Ordinea publică avea misiunea de a reduce vagabondajul și cerșetoria, fie prin găsirea unor soluții productive de muncă pentru săraci, fie prin măsuri restrictive și punitive. Astfel, în secolul al XVII-lea au fost instituite în Anglia așa-numitele case ale muncii, menite să testeze disponibilitatea de muncă a celor defavorizați. Acestea au fost adoptate la scară largă în întreg regatul în secolele XVIII și XIX și s-au extins inclusiv în Statele Unite. În respectivele instituții, munca grea, uneori fără sens practic, devenea o pedeapsă care cu greu permitea subzistența locatarilor. Odată cu urbanizarea intensificată din Europa de Vest și America la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, lipsa resurselor materiale și creșterea poverii sărăciei asupra orașelor au impus abordări noi și instituționale ale acestor probleme. În Statele Unite, problemele cauzate de imigrația masivă au creat o presiune suplimentară asupra orașelor care găzduiau oameni din medii diverse cultural, lingvistic și național. Prima instituție de asistență socială dedicată imigrației a fost Comisia de Stat pentru Problemele Imigranților din New York, fondată în 1847. Aceasta avea ca scop sprijinirea imigranților, oferindu-le resurse necesare pentru a se adapta și a profita de noile oportunități prin propriile eforturi. Totuși, formele predominant folosite pentru protecția săracilor erau casele speciale unde locuitorii erau obligați să muncească pentru întreținerea instituției. Condițiile erau adesea extrem de grele, uneori insuficiente chiar și pentru supraviețuire. Situații similare s-au întâlnit și în alte instituții.